La Multi Ani

Space Painter

Bunici cu idei

If animals were able to talk...

Airbag Motorcycle Jacket

Best table tennis shots of 2011

Using Sunshine

Incotro Europa?

To belive

Ave Maria

... 2000 frames per second!

O Holy Night

Extreme

Ivan Rebroff

Framintare sub clop

Pole dance

Global trends

Practic

New trick

Sursa de inspiratie

The beauty of pollination

Nebunie si Frumos

Nabucco

Legendary Biru

Duo Artemiev

Bali diving

Duo MainTenanT

Csardas

Erotic Dance

El Bolero

Tatoo

Ventriloque

F.Y.

Prinţul Charles: Sunt descendentul lui Vlad Ţepeş

Connections

Profetii maya si cercuri in lanuri from Anti Iluzii on Vimeo.

ballet - tango!

James Cagney and Bob Hope

D'ale mele

SCONCSUL


M-a scîrmat undeva si m-am apucat să fac un mic şopron în curte. Ideea mi-a venit în timp ce consumam o bere rece stînd detaşat în chezlongul de pe terasă şi survolînd curtea cu o privire de cunoscător. Cîte idei poate genera şi zeama asta fermentată şi diluată la patru grade de tărie! Scopul era să adăpostesc acolo peste iarnă tot mobilierul de grădină, toate mesele şi scaunele din plastic. Grătarul cu butelie urma să intre şi el, dar să fie accesibil, la intrare, pentru a face faţă oricînd poftelor de cîrnăciori şi mititei proapeţi. Am făcut o schiţă de mînă, am recuperat lemnul de la o masă mare şi veche de grădină, i-am scos cuiele rămase şi m-am ales cu destul material pentru structură. Am mai cumpărat lemnele, cuiele şi cartonul asfaltat de care aveam nevoie şi m-am apucat de lucru. Aveam un spaţiu nefolosit între casa mea şi gardul vecinului, m-am legat de amîndouă, i-am pus un acoperiş înclinat si gata adăpostul. I-am mai atîrnat şi două jaluzele albe la intrare pentru estetică şi eram foarte mîndru de realizare. Văzînd atîta bucurie şi-a făcut apariţia imediat şi vecina, stîrnită de zelul meu de a ciocăni la lemne cocoţat acolo sus.
Vecina mea Roselyn era o doamnă creolă, drăguţă, cu forme rubensiene, originară din Trinidad şi Tobago. Avea totdeuna o sete nepotolită şi un respect vizibil pentru toate liquorurile tari. Am invitat-o să-mi analizeze realizarea dar nu şi-a putut da cu părerea imediat. A trebuit să rămînă cîteva ore bune pînă să-şi spună punctul de vedere, timp în care noi am alintat-o cu o votca mare şi gustărici europene. La urmă am căzut de acord că adăpostul este foarte util, că trebuia făcut mai demult şi că se înscrie onorabil în peisajul comun. Niciunul nu ştiam ce avea să urmeze. Este o vorbă înţeleaptă care spune că “orice problemă rezolvată naşte alte probleme”. Am avut ocazia să verific adevărul ei.
Canada este o ţară frumoasă. Trăiesc aici de 20 de ani şi pot spune că-ţi oferă tot ce ai nevoie ca să nu te plictiseşti. Natura este darnică şi este verde peste tot. In oraşe sînt parcuri multe, mari, bine întreţinute, iar afară pădurile sînt atît de întinse şi virgine că mulţi turişti se pierd în ele şi-i caută cu helicopterele cîte o săptămînă. Pe unii îi mai găsesc... Fauna este protejată şi veveriţele sînt ca la ele acasă oriunde. Poţi întîlni iepuri sau vulpi pe străzi, iar sconcşii şi ratonii merg pe garduri şi mişună noaptea printre case căutînd de mîncare la lăzile de gunoi. Ei bine cu aceştia din urmă aveam să mă războiesc serios. Ratonii sînt nişte animăluţe nostime, de mărimea unui cîine de talie mică, frumoşi la aspect, dar neprietenoşi şi murdari. Au nişte “ochelari” frumoşi de culoare închisă pe bot, o blană scurtă, bejulie şi ţepoasă, iar coada este stufoasă şi plină de “inele” maronii. Merg în familie, colindă toate pubelele, se bagă în ele dacă sînt deschise şi fac toţi ce face Capul familiei. Au teritoriile bine delimitate şi iese bătălie mare dacă nu-şi respectă zona. Scot nişte ţipete ascuţite cu un fel de hîrîieli mînioase, şi nu-i deloc plăcut să te scoale în plină noapte o hărmalaie de-a lor.
La mine, Căpetenia a apreciat şi el copertina făcută peste micul adăpost şi şi-a adus acolo toată familia la siestă şi relaxare. Încăpeau toţi, aveau vedere de ansamblu şi erau în siguranţă. Şandramaua era nouă, era frumoasă şi s-au gîndit ei că este cazul să-i facă inaugurarea. I-au făcut-o, cu mic, cu mare, umplînd toată copertina cu excremente...
A doua zi mă uitam la ce ispravă făcuseră şi nu-mi credeam ochilor. Vecina a văzut şi ea “peisajul” de la fereastra ei şi dădea din cap a înţelegere pentru mine, dar şi a îngrijorare pentru ea. Am omis să spun că fereastra ei era chiar deasupra obiectivului cel nou. Bombănind în limba natală am trecut la acţiune. Mi-am pus mănuşile de cauciuc, mi-am pus o mască la gură, am înşfăcat o mătură veche şi am vidanjat tot. Am intrat în duş şi m-am frecat o jumătate de oră. Frecam şi bombăneam. Am ieşit afară din baie şi m-am repezit direct la internet să caut remedii. Nimic satisfăcător. N-am găsit leacul minune care să vindece defecarea ratonilor pe coşmelia mea. Noaptea aceea am dormit agitat, ieşind de citeva ori în curte să preîntîmpin o nouă ofensivă. Vecinii nu m-au văzut niciodată sculîndu-mă prea matinal. Îmi închipui ce era în mintea lor reperîndu-mă la orele acelea din noapte şi întrebîndu-se dacă nu cumva îngrop ceva dubios în grădină. Pînă la urmă am plecat la culcare dînd din mînă a neputinţă şi abandon.
A doua zi surpriză – “grămăjoarele” erau la locul lor. Să înebunesc nu alta. Am simţit că ratonii îşi băteau joc de mine şi am luat-o personal. A trebuit să vidanjez din nou. Mi-am exercitat noua mea îndeletnicire cu obidă şi stoicism, bombănind însă la fiecare mişcare. La urmă am stropit şandramaua cu gaz dintr-o sticlă, ca să le cîrnească nasul dacă mai vin. Eram supărat. Noroc că n-a umblat nimeni cu chibriturile pe acolo. Dimineaţa următoare m-am dus puşcă la locul faptei. Dezastrul era puţin mai mic, dar era acolo! Se pare că “Ăl Bătrîn” avea nasul înfundat dar şi stomacul cel mai mare. Mă intrebam dacă nu cumva era încăpătînat şi vroia să mă dovedească. Vecina se uita la mine cu înţelegere dar avea şi-un zîmbet suav în colţul gurii. Mă gîndeam cu cîtă uşurinţă ar fi rezolvat ea problema în ţara ei natală. Am plecat la serviciu scrîşnind din dinţi şi prin minte îmi umblau numai gînduri belicoase. Mi-am consultat colegii, am căutat soluţii, tot universul meu spiritual se învîrtea în jurul unui singur subiect – cum să schimb traseul nocturn al ratonilor sau cum să evit defecarea lor acolo. Ajuns acasă am curăţat mizeria (intrase în rutină) şi am turnat un bidon de clor pe tot acoperişul.
“Căposul” s-a dovedit mai puternic decît clorul. Am constatat însă că era singura jivină care se mai aventurase să-şi facă uşurarea acolo. Părea chiar că şi el a fost cam grăbit... Am prins curaj. Toată săptămîna am combătut numai cu clorul. Cantitatea slobozită pe coşmelie de către Liderul familiei era in evidentă descreştere, dar avea stomacul mare şi îmi dădea zilnic de lucru. Am început să diversific “armele”. Am stropit cu amoniac, dar rezultatele n-au fost radicale. Am pus şi biluţe de naftalină şi tot nimic. Venea Capcăunul cu insistenţă şi-şi marca teritoriul la modul cel mai căcăcios. Cred că era mînat şi de spiritul lui de competiţie că prea era hotărît. Atunci mi-a venit ideea şi am cumpărat capcane cu lipici pentru şoareci. Le-am răspîndit peste tot, şi pe gard, şi pe şopron şi prin curte. L-am stresat. Nu se aştepta. Mi-a povestit vecina că a trezit-o hărmălaia şi l-a văzut pe mascul cum sărea pe întuneric în toată curtea, ca apucat de streche, să-şi scape labele din “papucii” aceia noi şi incomozi. Cică a reuşit pînă la urmă şi dus a fost. Roselyn povestea aprinsă şi trăia din nou momentele dansului acela nocturn necontrolat al animalului. Gîlgîia rîsul în mine, dar am preferat să mă exteriorizez in casă. Am facut-o cu poftă, am deschis şi-o bere şi speram că l-am dovedit. Degeaba. Am avut linişte numai o noapte, după care a venit din nou. Probabil că nu avea nici ţinere de minte. A venit din nou şi parcă mîncase înainte mai mult ca de obicei... Lupta a continuat săptamîni în şir. Eu puneam capcane cu lipici, el mai călca în ele, mai dribla, dar părea că-l amuză jocul şi venea în fiecare noapte. Îşi făcuse un reflex în a defeca în condiţii grele acolo sus. Perdantul eram eu că aveam de lucru la curăţat, dar între timp gîndeam, căutam, scobeam după soluţia radicala.
Aşa a venit şi ideea inginerească de a inventa Maşina de Bătut ratonii. Am luat de la un prieten un ventilator vechi şi mare. Am demontat elicea şi i-am păstrat suportul şi motorul. Am ataşat la axul motorului un furtun subţire din plastic rigid şi am pus toată instalaţia la un senzor de lumină. Inovaţie curată, pot s-o şi brevetez. Cum sărea oşlobanul pe coşmelie, cum se aprindea lumina, îl orbea, iar motorul începea să se învîrtă plesnindu-mi duşmanul pe unde apuca. Furtunelul acela subţire îşi făcea datoria din plin. Nu ştiu dacă lăsa şi vînătăi dar sigur îi taia pofta de a mai căcăci acolo. Ba cred că de sperietură îi fugise şi nevoia... Rezultatul a fost o altă hărmălaie mare, altă sculare precipitată din somn a vecinei care, săraca, începuse să dea semne de nelinişte. Mi-a mărturisit că prefera nopţile acelea liniştite dinainte, acelea cu un somn adînc şi fără nici o aventură. A trebuit să cumpăr imediat o sticlă de votcă mare şi s-o implic în toate acţiunile de reabilitarea relaţiilor de bună vecinătate. S-a lăsat greluţ dar eu sînt insistent şi convingător cînd vreau. Mai ales cînd vedea şi maşinaria aceea infernală care chiar şi ei îi impunea respect.
N-am văzut eu vînătăile pe bietul animal dar nici el nu s-a lăsat mai prejos. Era clar că îl timora ceva nevăzut care îl plesnea iute şi tare, dar spiritul lui de competiţie şi exemplul personal pe care trebuia să-l dea celorlalţi îl forţau să insiste. Precis că progeniturile se uitau cu stimă nedisimulată la el cum încasa plesneli după plesneli, dar pleca totuşi învingător lăsîndu-şi numai o bucăţică din excrementul total acolo, pe şandramaua mea. Spun o bucăţică pentru că volumul pe unitatea maronie se diminuase considerabil. Maşinăria funcţiona şi dădea rezultate. Îmi permiteam să curăţ acoperişul numai de două ori pe săptămînă. Cu trecerea timpului, animalul îşi făcuse şi el o strategie de ocolire, ca să arate familiei că nu cedează aşa uşor. Învăţase să sară pe acoperiş prin partea din spate a şopronului şi era mai ferit de plesneli. Dacă nu se foia prea mult scăpa chiar neatins. Cred că îi aduna pe toţi să le arate cum se bătea el cu morişca mea. Ceilalţi nu erau aşa de îndemînateci şi evidenţele mă avantajau pentru că făceam curăţenie mai rar.
Eram deja renumit. Glumele şi acasă şi la servici aveau o singură temă. Prietenii mi-au adus de ziua mea în dar un dispozitiv cu ultrasunete pentru îndepărtarea jivinelor. L-am ataşat la gard în completarea eficienţei dar n-am sesizat nici o schimbare în atitudinea ratonilor. Vecina era încă politicoasă, dar ne vedeam mai rar. Am observat că începuse să slăbească şi aş fi vrut s-o întreb ce cură adoptase, dar mi-am oprit elanul. Ceilalţi vecini erau mai mult în spatele perdelelor, iar comentariile lor nu ajungeau la mine. Şi uite aşa a trecut aproape toată vara. Ratonul cu defecatul, eu cu adunatul, dar pe global niciunul nu renunţa. Intraserăm amîndoi într-o rutină generată de cauză şi efect. Acela a fost momentul cînd prietenul meu Adelin s-a gîndit să-mi aducă o capcană pentru animale de mărime medie. Era un fel de cuşcă din plasă de sîrmă şi avea o portiţă cu arc. Punea-i momeala în interiorul cuştii, intra oşlobanul s-o mănînce şi pac! Se închidea portiţa în spatele lui şi tu rămîneai cu el pe cap. Totdeauna am acceptat noutaţile cu uşurinţă şi n-am avut nici o ezitare s-o pun în funcţiune. Prima dată le-am pus o frunză de salată şi-un morcov. Cred că stăteau prin copacii din apropiere şi rîdeau de mine. S-a ofilit şi salata şi morcovul şi, nimic! Atunci am umblat la dieta nesănătoasă şi le-am pus un copan de pui făcut la grătar. N-au rezistat la tentaţie. Le-a plăcut. A doua zi dimineaţă unul mai îndrăzneţ era deja în cuşcă. Am tras aparatul la umbră şi am plecat la servici. Cînd am ajuns acasă m-am repezit să-mi văd gradina zoologică. Ei, acum eram faţă în faţă iar eu aveam avantajul că mă puteam mişca liber. Era un exemplar frumos, cu “ochelari” maro, dar i-am recunoscut imediat mirosul acela neplăcut pe care îl uram cînd curăţam după ei. Aveam două variante. Prima era să chem Protecţia Animalelor să-l ia cu ei, sau a doua, să-l duc undeva la pădure. Am optat pentru cea de a doua variantă. Am deschis portbagajul, am pus înăuntru o folie de plastic, mi-am tras o pereche de mănuşi groase de protecţie, m-am întors şi am ridicat cuşca cu animalul în ea şi am plecat la maşină. Fără prea mare loc de manevră înăuntru ratonul îşi facea numărul de supărat hîrîind la mine neprietenos. Nici nu mă aşteptam la altă reacţie din partea lui. L-am ignorat, că aveam de unde, şi l-am inchis în portbagaj. La cîţiva km de casă eram deja la un rîuleţ într-o pădurice frumoasă. Mi-am pus mănuşile de sudură, am scos cuşca, am aşezat-o cu portiţa spre izlaz şi am deschis-o. Săracul nu vroia să iasă, nu-i venea să creadă că-i liber. După cîteva atenţionări aplicate mai duios la posterior a luat-o din loc şi s-a oprit tocmai sus, în primul copac. Am mai stat puţin şi m-am uitat după el. Îşi revenise şi începuse să-şi spele labele de parcă se murdărise în ceva. Sau o fi fost vre-un gest reflex menit să mascheze starea de spirit şi să arate că nici nu-i pasă? L-am lăsat să-şi tragă sufletul. Eu am răsuflat uşurat şi am plecat după ce m-am asigurat că s-a integrat mediului ambiant. Am ajuns acasă avînd sentimentul că am făcut o faptă bună. Eram aşa de mîndru că mă înfoiasem tot şi simţeam nevoia să împărtăşesc succesul şi altora. Prima am găsit-o pe Roselyn dar am observat că avea un zîmbet cam scurt, aşa că am lăsat-o în pace şi i-am luat pe alţii la rînd. Ca orice bun român am înecat succesul într-un pahar cu vin. Aveam un vin alb, un French Colombard minunat pe care l-am făcut şpriţ şi am stropit din abundenţă cu el, o cină gustoasă.
Dimineaţa următoare ies afară plin de speranţă să verific higiena coşmeliei şi mă surprind privind “ca un calic în traistă” la micile grămăjoare proaspăt elaborate. În euforia mea uitasem să fixez maşina infernală în seara precedentă. Drept este că numai de asta nu-mi ardea mie atunci cînd bucuria era maximă. Am realizat pe loc că singura mea şansă era să mut toată familia Căposului la noua locaţie, unul cîte unul. După amiază am încins grătarul şi am perpelit o traistă de copane. Jumătate le-am mîncat noi, am păstrat cîteva şi restul le-am pus în congelator pentru ratoni. Am pregătit capcana şi am pus un copănel mai rumeior înăuntru. Cred că i-am făcut pofticioşi încă de cînd ciosvîrtele erau la frigare pe grătar pentru că a doua zi aveam încă o jivină înăuntru. Am dus-o şi pe asta la pădure şi i-am dat drumul în acelaşi loc, pentru reîntregirea familiei. Ştiam doar ce înseamnă emigraţia...
Şi uite aşa în decurs de vre-o trei săptămîni am făcut ordine în mahala. Reacţionau diferit atît la transbordare cît şi la contactul cu noua locaţie. Reacţia era şi funcţie de vîrstă. Cea mai sentimentală a fost mama lor. Era mare şi cuminte, aproape că ştia că o duc să-şi revadă progeniturile. Ultimul a fost Căposul. A cedat pînă la urmă şi s-a lăsat dus după ai lui. Singurătatea nu este bună pentru nimeni. La mine coşmelia a rămas curată un timp, după care un alt Şef de trib a simţit mirosul şi a vrut să se facă stăpîn pe teritoriul rămas liber. Am început să pun cuşca din nou şi s-a dovedit iaraşi eficientă.
Era deja toamnă tîrzie dar timpul era frumos. Într-o dimineaţă însorită şi caldă mă trezeşte Livia şi-mi povesteşte cu nerăbdare şi bucurie în glas că s-a prins un ” animăluţ aşa de frumos, care are şi o dungă albă pe spate de la cap pînă la coadă”. Am sărit ca ars! La sculare eu percutez cu mare întîrziere chiar şi la cele două deşteptătoare de pe noptiera mea, dar cînd am auzit ce mi-a spus eram deja pe scări spre fereastra de jos. Mă rugam să nu fie adevărat. Degeaba, se prinsese un sconcs. Probabil că mi-au ieşit vorbe în lumea animală că ce bune copane fac eu, sau poate că trebuia să plătesc păcate mai vechi, dar realitatea era că un sconcs măricel şi drăgălaş era captiv în cuşcă la mine. Cînd i-am spus Liviei cine era ”drăgălaşul” a îngheţat şi de panică se exprima onomatopeic. Pe mine m-au apucat instantaneu mîncărimile. Am intrat în duş şi gîndeam dacă nu cumva este o magie neagră la mijloc. Recunosc că am şi eu păcatele mele care trebuiesc plătite, dar asta era ca o făcătură de profesionist. Am intrat şi eu în panică. Eram supărat şi gîndeam la jumătate de capacitate. La serviciu am citit şi am consultat toţi ştiutorii în materie de sconcşi. Nimic îmbucurător. Cînd am revenit acasă eram la fel de îngrijorat. Am mîncat şi am simţit nevoia de o doză mărită de curaj. Am deschis sticla de votcă fără s-o mai invit pe vecină. Ideea cu votca a fost foarte bună, ar trebui s-o brevetez şi pe aceasta. După două păhărele au început să se îngrămădească sclipirile. La al treilea ţoi aveam deja un plan. L-am verificat şi m-am apucat de treabă. Trebuia să imobilizez jivina, să deschid portiţa cuştii, lăsînd-o să plece liniştită, iar eu s-o zbughiesc repede de acolo, înainte să apuce să mă stropească cu ceva. Bun plan, simplu şi bun, mă felicitam. Am scotocit după cîţiva saci mari negri de gunoi şi i-am tăiat pe lungime că aveam nevoie de material destul. M-am înfăşurat cu unul din saci de la talie în jos şi m-am uitat în oglindă. Semănam cu un oşan negru. În al doilea sac am dat o gaură şi l-am băgat pe cap. Apoi mi-am făcut şi mînecile, mi-am pus un fes, mi-am tras mănuşile şi m-am uitat din nou în oglindă. Gîh! Nu arătam deloc acceptabil dar eram blindat şi negru. Mă simţeam încoţopenit dar protejat. Fără prea multă ezitare, am apucat încă un sac desfăcut şi am ieşit în curte. Mergeam încet, pe vîrfuri şi făceam balet în costumaţia aceea lălîie, ţinînd în faţă cu braţele deschise, cealaltă folie neagră cu care intenţionam sa-mi apăr faţa şi apoi să acopăr cuşca. Cred că vecinii care erau pe la ferestre se pişau pe ei de rîs. Regret că n-am cerut Liviei să-mi facă un filmuleţ că dădeam lovitura pe YouTube. Eu, concentrat ca o supă Lipton la pachet, înaintam tiptil să nu cumva să sperii jivina. Ea m-a simţit imediat, dar probabil se insolase bine de atîta soare, că stătea liniştită şi se zgîia la mine. Poate nici nu mai văzuse vreodată asemenea arătare şi credea că are halucinaţii?! Am profitat de ezitarea ei, am grăbit ultimii doi paşi şi am pus sacul peste cuşcă cu o mişcare sigură şi precisă. Înăuntru s-a făcut întuneric şi bietul animal probabil s-a chircit speriat la eclipsa totală de soare. Am răsuflat uşurat şi am trecut la etapa a doua, am deschis portiţa. Mă aşteptam să o zbughiască afară, dar el nimic! Am gîndit că poate-i traumatizat de întunericul subit şi am început să-l îmboldesc aplicînd cîteva şuturi delicate în spatele cuştii. Nimic. Adică nu chiar nimic, am scăpat portiţa şi s-a închis iar cuşca. Clac! Am deschis-o din nou, uşurel, dar jivina credea c-o aşteaptă vre-o ghilotină afară şi nu vroia să iasă. Am impulsionat-o vocal, mecanic - degeaba. Începusem să-mi pierd răbdarea. Am închis iar portiţa şi am căutat împrejur un băţ, o sîrmă, ceva cu care s-o pot bloca să stea deschisă permanent. Am revenit repede cu o nuia subţire şi tare, numai bună pentru ce aveam nevoie. Între timp mogîldeaţa stătea cuminte sub folia aceea de plastic şi nu părea belicoasă. Chiar mă gîndeam că oi fi dat peste o jivină cumsecade sau că are glanda scoasă din cine ştie ce bătălie amoroasă.
Începusem să fiu sigur pe gesturile mele. Acum intenţionam să deschid cuşca, să blochez intrarea şi s-o şterg englezeşte înainte să apuce sconcsul să mă spîrcîie. Zis şi făcut. Am deschis portiţa şi am băgat băţul printre barele cuştii ca să o blochez. A trebuit să folosesc ambele mîini şi stăteam aplecat, cu faţa descoperită, foarte aproape de cuşcă. Atunci s-a produs dezastrul.
Cum vă spuneam afară era o zi minunată. Soare, cald, senin, o zi numai bună să mergi în T-shirt la pescuit. Eu nu; eu acolo, de-asupra cuştii. Unii spun că atunci cînd este să ai ghinion poţi găsi o lamă de ras şi într-o gaură în care bagi un deget. Pe mine tocmai vremea aceea încîntătoare m-a plesnit. Dar ce lovitură! Aşa, deodată, din seninul acela minunat, o suavă pală de vînt eminesciană face să fîlfîie folia care acoperea cuşca şi dezveleşte jivina înainte ca să mai apuc eu să fac ceva. Aplecat cum vă spuneam şi cu mîinile ocupate în articulaţiile capcanei, mă trezesc faţă în faţă cu animalul la numai 30 de centimetri. Se pare că acomodarea lui la lumină a fost mult mai rapidă pentru că a făcut doar o scurtă mişcare dorsală, coada era deja ridicată, şi bîşti! Mi-a trimis mult temutul jet puturos direct în ochi! Ce a fost în momentele următoare la gura mea cred că au auzit şi înţeles chiar şi vecinii mei indienii de peste drum. Cîtă direcţie a avut domnule, cîtă precizie pe el! Netotul de mine mă fuduleam în faţa oglinzii, dar nu mi-a dat prin cap să-mi protejez şi ochii. Începusem să am un joc de picioare bălăbănit căci nu mai vedeam nimic. Mă mişcam bezmetic în costumaţia aceea oribilă încercînd să gasesc ieşirea! M-am atins din nou de cuşcă şi i-am aplicat o lovitură de picior căzută ca la rugby, de l-am făcut zburător pe bietul animal. Doar ochiul drept îl mai puteam deschide un pic şi nu vroiam decît apă. Multă apă, sa-mi bag capul în apă. Mă ustura îngrozitor. M-am precipitat spre baie. Cu o mînă întinsă pipăiam pereţii, iar cu cealaltă smulgeam toate bulendrele de pe mine. Nu îmi mai păsa de mirosul greu din jur, vroiam la apă şi mă usturau ochii de-mi era milă de mine. Am ajuns la baie şi am deschis robinetele la maxim. Mă frecam la ochi cu amîndouă mîinile dar degeaba. Mă ustura şi mai tare. Am reuşit să mă uit printre gene în oglindă şi mi-am văzut ochii roşii ca mărgelele curcanului. Mi-am dat seama că otrava acţionează şi m-am repezit la dulapul cu medicamente. Am dibuit chiorîş nişte picături de Visine şi mi le-am turnat în ochi. Mă spălam cu apă şi iar turnam picături. Frecam la ochi de parcă erau în coate. A trebuit să treacă un timp pînă să simt alinarea. Ochii tot roşii erau, dar puteam săi deschid mai mult. A început să-mi treacă usturimea la ochi dar m-a apucat de nas. Puţea în jurul meu de parcă stîlcise careva un sconcs in sufragerie. În baie era cel mai rău. Am deschis uşi, ferestre, tot. Am închis aerul condiţionat să nu ducă duhoarea în dormitoare. Am aprins lumînări şi feştile chinezeşti parfumate. Puţea peste tot ca un rahat într-o pădure de brazi. Am frecat toată baia cu jumătăţi de roşii tăiate că aşa mă documentasem înainte. Şi ketchup am folosit…
Aveam o stare de spirit spîrcîită, iar totul în jur puţea de-ţi cîrnea nasul din loc. Îmi intrase mirosul în nări şi mă dureau acum mai tare ca ochii. Aveam o scîrbă în mine de parcă mîncasem ceva stricat. Ce naiba mănîncă un sconcs din ăsta de poate să scoată aşa o putoare? Cîtă chimie o fi şi-n glanda aceea a lui! Cred că şi vidanjorii răspîndesc damfuri mai acceptabile. Doar au şi ei neveste, copii, nu? Sau lucrează în familie? Tu-i polimerii mă-sii că dacă folia aceea era mai rigidă ar fi stat pe loc, nu fugea la o biată adiere. Hopa! Începea să-mi revină simţul umorului căci cel al mirosului era tare atins şi nu mai puteam conta pe el. Aveam impresia că la fiecare inspiraţie imi alteram şi intestinele. Ochii începuseră să se liniştească şi roşeaţa începea să se diminueze. Cîtă acţiune domnule pentru un biet animal drăgălaş pe care l-a înzestrat natura cu o glandă atît de puturoasă că poate veşteji şi florile. Parcă trecuse un uragan în zonă şi acum puneam lucrurile la loc.
O săptămînă am tot frecat cu jumătăţi de roşii şi ketchup. Simţeam că a intrat mirosul şi-n gaura cheii. Păi animalul acesta dacă ar fi dresat ar putea face minuni într-o bătălie armată. I-ar chirci pe toţi în cîteva secunde chiar dacă ar avea şi mască de gaze la ei. Am să aprofundez subiectul, poate îl brevetez. Dacă-i supără careva glanda lîngă o petrecere în aer liber se duce dracului orice cumetrie...
Nu ştiu cît de tare mi-am amuzat vecinii care m-au văzut deghizat în sacii aceia de gunoi, dar sigur au umblat ceva vorbe după eveniment. Imi zîmbeau şi mă salutau unii pe care nici nu ştiam de unde să-i iau. Cred că va trebui să-i adun odată pe toţi şi să le explic care-i adevărul pentru a nu lăsa loc la neînţelegeri. Sau poate nu, că n-am văzut pe niciunul fiind ranchiunos. Probabil că-mi zîmbeau aşa de frumos pentru că m-or fi declarat ”Dansatorul cu Lighioanele”. Aici se poartă nume din astea. Poate chiar se mîndreau cu mine...
Adevărul este că am scutit toată zona de apariţia nocturnă a ratonilor. Am făcut socoteala că în total am exportat opt ratoni şi am speriat un sconcs. Nouă, ca la furuncule. Cică dacă ti-a ieşit unul ai încurcat-o, că trebuie să aştepţi să faci nouă furuncule ca să-ţi treacă. Le tratezi aplicînd bucăţi de ceapă coaptă şi storci la ele într-o veselie... Poate o fi, poate n-o fi adevărat, dar cert este că după aceea s-au potolit. N-am mai avut nici o urmă de raton pe acoperişul adăpostului. Colegii şi vecinii mi-au spus că am scăpat uşor. Povesteau cum că unora le intrau în casă, băgau spaima în căţelandri şi pisici, deschideau dulapul cu alimente, se ospătau bine şi plecau închizîndu-l la loc. Ce plăcere să-ţi împarţi pîinea cu un nespălat de raton şi nici măcar să nu ştii c-o faci, mîncînd apoi după el fără nici o spaimă!
Din păcate anul următor vecina a vîndut casa şi s-a mutat. Nu din cauza mea şi nici nu cred că a vrut să plece cu ideea Maşinii de Bătut ratonii ca să vîndă licenţa în ţară la ea. Dar cine ştie? Glumesc. Am rămas prieteni. S-a mutat relativ aproape şi din cînd în cînd mai bem o votcă mare împreună.

Russian Army Choir

Romania

Venice

Indian style

Childbirth

No bones

Precision

Bancutz phisic

Amazing goal

Ideas

The Aurora Borealis

The Aurora from TSO Photography on Vimeo.

Seb & Mimi

Virgin - Spaceship Two

Birds over Rome

Playing For Change

Preparedness Plan

Formerly a pigeon loft

Fountain Bridge - Seul

Dans rusesc

Have fun

Clip

OZN - Documents

Vezi mai multe din Documentare, Science & Tech pe 220.ro

Battlefield

Tango

ELEKTRA ONE, developed by Calin Gologan

Indian TATA

DIEGO STOCCO

Cernobâl(bâiala)

Bolero

Powers of 10

Stand by me

Human Planet

Alex & Swartzy

Balet de bar

De la copii

De unde vine obiceiul sa spunem ca trebuie udata încãltãmintea sau haina noua?

Obiceiul ca trebuie udata haina sau încãltãmintea noua vine de la prietenia omului cu bãutura. (Vetuta, 14 ani)

Imnul de stat

Eu stau, tu stai, el sta,...

Chinezarii

Bancutz

Politicienii sunt ca "pamperşii"; trebuie schimbaţi cât mai des din aceleaşi motive.

Planeta EARTH

Rafael

Ploicica in Arizona

Honda Special

Ellen Goodman

"Normal" - înseamnă să te îmbraci în haine pe care le-ai cumpărat pentru lucru, să conduci prin aglomeratie într-o masină pe care încă o plătesti, astfel încât să ajungi la un serviciu de care ai nevoie pentru a plăti hainele, masina si casa pe care o lasi goală toată ziua ca să-ti permiti să trăiesti în ea.

Ghetar in Argentina

Military powers

Cocuti din Peru

Jim Bishop

Cînd un băiat vine şi-ţi ia fata la plimbare te simţi ca un om care dă un Stradivarius pe mîna unei gorile. 

Mai vrei zapada?

Nemilosu'

Woody Allen

I-am spus dentistului meu ca mi s-au ingalbenit dintii.
Sfatul lui a fost sa-i asortez cu o cravata maro...

Woody Allen

I-am spus psihiatrului meu ca sint trist, intrucit pe mine toata lumea ma detesta.
Mi-a raspuns sa nu fiu penibil, deoarece nici nu m-am intilnit inca cu toata lumea...

Bancutz

Suna telefonul noaptea.
Sotul: "- Daca e pentru mine nu sunt acasa."
Sotia raspunde: "- Este acasa."
Sotul: "- Ce ti-am spus femeie ???"
Sotia: "- A fost pentru mine!!"

Yesterday

Prioritate de tabla

Indeminare si curaj

Bancutz

O femeie la doctor:
- Doctore, faceti ceva ca barbatul meu sa devina ca un taur.
Doctorul:
- Bine, dati-va jos fusta si vom incepe sa-i facem coarnele.

Pescaresti

Poem trist

Special job

Car of the future

Politichia romaneasca

Man Invents Machine To Convert Plastic Into Oil

Tze pretzizie !

Glumitza sovietica

Costa Rica & Nicaragua

A fost odata Transilvania from Victor Roncea

A fost odata Transilvania from Victor Roncea on Vimeo.

Bancutz

- Ai auzit ce-a patit Itzic ieri?

- Nu.

- A fugit cu nevasta-mea ...

Romania Mare

http://romaniainterbelica.memoria.ro/index.html